Iată în viziunea mea care au fost cele mai reuşite reclame ale ediţiei din acest an.

Cele mai bune

Dodge

Cars.com

Cea mai inedită

Late Show with David Letterman

Cea mai simpatică

Doritos

Cele mai fresh

Coca Cola

Pepsi

Cele mai amuzante

FedEx

Doritos

Altele

Bridgestone

Doritos

Motorola

Bud Light

Cea mai anti-concurenţă

Hyundai

Cea mai addictive

Pepsi

Cea mai nereuşită

Danny’s

Pentru mai multe reclame, click aici.

“Julie & Julia” ar fi fost un film excelent dacă s-ar fi limitat la un singur fir narativ. Cel din trecut.
Deşi ambele poveşti sunt reale şi trecerea de la un plan la altul este făcută cu grijă, sincronizând anumite stări sufleteşti şi situaţii ale celor două eroine, atât personajul pe care îl interpretează Meryl Streep cât şi interpretarea lui Meryl în sine merită un film doar al lor.

“Julie & Julia” este un film biografic despre viaţa unui maestru bucătar care a marcat generaţii întregi de americani, explicând gătitul şi bucătăria franceză milioanelor de telespectatori şi cititori de peste Ocean.
O femeie care a fost iubită de toată lumea, mereu veselă şi optimistă, cu o mare pasiune pentru mâncare.

Trecută de prima tinereţe, Julia îşi doreşte să fie mai mult decât o soţie de diplomat şi decide să-şi ocupe timpul cu ceva, urmând diferite cursuri. De la făcutul pălăriilor la bridge, nimic nu i se potriveşte, până când soţul îi sugerează să urmeze un curs de gătit, dacă tot este atât de pasionată de mâncare.

De aici începe povestea Juliei Child, care ajunge să-şi făurească o a doua viaţă în lumea maeştrilor bucătari, aducând specialităţile bucătăriei franţuzeşti pe mesele americanilor de rând.

Revenind în prezent, Julie (Amy Adams) este o new-yorkeză angajată la stat, cu o slujbă destul de monotonă, dar care formează alături de soţul ei ceea ce mulţi cred că e perechea perfectă.
După o perioadă de opt ani în care nu a reuşit să ducă niciun lucru până la capăt, Julie, pasionată şi ea de gătit, îşi propune să facă toate cele 500 şi ceva de reţete din cartea de bucate a Juliei Child într-un an de zile. Evidenţa mâncărurilor e ţinută pe un blog, care câştigă în timp vizitatori şi Julie devine o mică celebritate.

Ce nu mi-a mai plăcut a fost că întreaga existenţă a cuplului din prezent a fost construită pe tiparul vieţii Juliei Child, lucru care, la un moment dat, devine supărător.

Nici în realitate Julia Child nu a apreciat încercarea tizei sale de a-i călca oarecum pe urme şi nu cred că ar fi fost prea fericită să-şi împartă povestea de pe ecran cu o amatoare.

Meryl Streep nu numai că intră incredibil de bine în pielea personajului, dar naturaleţea cu care pare să-şi joace rolul, de la schimbarea vocii până la ţinută şi gestică, pot fi primite doar cu aplauze.

Iată trailerul filmului şi o mostră dintr-una din emisiunile Juliei Child + Julia, invitata lui Letterman, prin 1987.

La fel ca şi “No Country For Old Men”, “Burn After Reading” şi “O, Brother Were Art Thou”, “A serious Man” se înscrie în tiparul filmelor cu care ne-au obişnuit fraţii Cohen. Aţi mâncat vreodată migdale ? Aţi simţit gustul acela uşor amărui, aroma aceea specifică ce nu te lasă să confunzi sămânţa pe care o mănânci ?
Gustul ăsta îl asociez cu fiecare vizionare a unei producţii semnată Cohen. Nu sunt un fan al filmelor lor, nu pot să zic că-mi plac, dar au ceva aparte.

Pe scurt, “A Serious Man” e o dramă/comedie neagră ce surprinde câteva clipe din viaţa lui Larry Gopnik, un profesor universitar de fizică încă netitularizat, cu o soţie  adulterină care-i cere brusc divorţul, un băiat prins în mrejele marijuanei, o fată care-i fură din portofel pentru o operaţie estetică la nas şi un frate pierde-vară, pasionat de jocuri de noroc. Totul, într-o comunitate tradiţională de evrei din anii ’60.

Personajul e unul slab şi naiv, manevrabil până şi de către amantul soţiei sale, pus în faţa unor dileme etice la locul de muncă şi tentat de vecina practicantă de nudism, dar care, în ciuda problemelor, supravieţuieşte.

De menţionat Michael Stuhlbarg, un actor necunoscut până acum, care are o prestaţie credibilă, la fel ca majoritatea distribuţiei.

Filmul poate că nu este pe gustul tuturor, dar îşi merită locul în selecţia de la Oscar, chiar dacă nu cred că are şanse la marele premiu. Trailerul este foarte sugestiv şi surprinde perfect atmosfera din film.

Deşi iniţial credeam că se va apela la trucul folosit anterior în filme cu acelaşi subiect, “17 Again” se joacă mai mult cu stereotipiile moderne şi integrează în poveste o singură personalitate a eroului principal.
Nemulţumit cu viaţa lui la treizeci şi ceva de ani, Mike O’Donnell (Matthew Perry/ Zac Efron) are ocazia de a îndrepta greşelile din trecut, fiind readus la vârsta adolescenţei, dar rămânând spaţial şi temporal în prezent. Aici ajunge să-şi cunoască cu adevărat copiii, îi ajută şi reuşeşte să-şi refacă relaţia cu soţia sa. The end.

Personajul lui Thomas Lennon, Ned Gold, e cel mai savuros al filmului, referinţele la tot universul geekşilor vremurilor noastre fiind sarea şi piperul filmului. Dar toată pasiunea sa pentru videogames şi lumi imaginare m-au făcut să mă întreb: oare suntem deja atât de bătrâni încât “Lord Of The Rings” să fie privit de către puştii de azi ca şi cum priveam noi Star Wars-ul părinţilor noştrii ?

De notat prestaţia convingătoare a lui Zac Efron. E primul film pe care-l văd cu Zac, auzisem până acum de el şi îl consideram doar “un alt star Disney”, dar băiatul are potenţial şi, din ce am văzut pe IMDB, are proiecte după proiecte. Aşteptăm să se mai maturizeze puţin şi să-l vedem şi în roluri mai serioase.
O surpriză a fost şi Hunter Parrish (“Weeds”), deşi rolul bătăuşului nu i se prea potrivea.

În concluzie, “17 Again” e un popcorn film perfect pentru o după-masă de duminică.

Desi serialul in ansamblul lui este de foarte bun, unul dintre cele mai bune SF-uri produse vreodata, finalul, cel putin in unele parti, este dezamagitor. Sunt lasate in coada de peste intrebari la care toata lumea astepta un raspuns si sunt ignorate aspecte (mai ales tehnice) ale universului BSG asupra carora pana atunci s-a insistat, dar partea buna este ca ultimul episod nu lasa loc de continuare, excluzand astfel tentatia sequelurilor. Dar sa intram putin in detalii, si o sa incep cu lucrurile care nu mi-au placut.

Finalul sezonului patru l-am urmarit in regim de maraton, si a venit la inceput cu un gust destul de amar, pentru ca nu ma asteptam sa vad in acest punct al actiunii episoade de umplutura. Nu ma intelegeti gresit, mi-au placut episoadele care tratau dramele personajelor, pentru ca dadeau contur personalitatii lor, dar episoade de genul asta sunt bune la momentul potrivit, in faza de constructie, nu cand mai ai cateva ore de actiune, in care sa dai raspuns tuturor intrebarilor ridicate pe parcurusul a patru ani. E ceva in genul cartilor din seria Harry Potter, unde Voldemort e pe urmele protagonistilor, iar astia se ingrijesc de nota pe care o vor lua la eu stiu ce examen.

Asta e un aspect care imi intareste impresia ca sezonul patru a fost scris din mers (cum a fost de altfel si alegerea Final Five), nu s-a avut de la bun inceput in vedere un plan riguros care sa fie expus pe masura ce ne apropiam de anuntatul final, si acest lucru cred ca face diferenta atunci cand il comparam cu LOST, de exemplu, in care si cea mai mica frunza sta acolo, pentru ca TREBUIE sa stea acolo, avand un motiv in spate.

Ipoteza sta in picioare si daca ne uitam la Kara Thrace, a carei disparitie neasteptata este unul dintre cele mai controversate finaluri ale unui personaj. Singura explicatie la care am ajuns este ca tipa a fost un fel de inger. A murit atunci cand s-a aventurat in furtuna aceea, alaturi de Lee, si a revenit pe post de entitate providentiala, care ii ajuta pe cei ramasi sa-si gaseasca drumul, desi nici ea nu realizeaza ce este, pana in momentul in care dispare. Am luat in calcul si ipoteza ca Starbuck poate e un cylon, nu degeaba ni s-a vorbit despre cylonul nr.8, Daniel, cu inclinatii artistice, scos din functiune de John, dar cred ca mai degraba cylonul nr. 8 era cel alaturi de care Kara cantase la pian melodia de activare. Poate ca si el era o himera, cine stie.

Finalul e deficitar si pt ca nu a raspuns la o intrebare mare, la care chiar nu ma asteptam sa nu se ofere lamuriri: daca al 13-lea trib a fost cylon, cine l-a creat ? Care au fost motivele pentru care a parasit cele 12 colonii ? Parti ale istoriei om-cylon au ramas inca invaluite in ceata.

Trecand insa cu vederea cele prezentate mai sus, sfarsitul a fost unul emotionant. Dupa toate cele indurate pe parcursul aventurii spatiale incepute acum patru ani, eroii nostrii ajung pe Pamant, ce-i drept, altul decat cel pe care-l asteptau ei, si decid sa renunte total la civilizatia lor si sa o ia de la zero. Chief pleaca alege calea singuratatii, Lee doreste sa eploreze, incercand poate sa uite de toti si de toate, Helo si Athena ajung la viata de familie linistita, pe care si-o doreau inca de cand au plecat de pe Caprica, iar Saul si Helen ajung sa traiasca apusul unei relatii de mii de ani. Laura Roslin isi gaseste sfarsitul, admirand viata de pe noua planeta, intr-una dintre cele mai miscatoare secvente ale serialului, iar “batranul” Adama ii construieste cabana in care din pacate va sta doar cu amintirea ei. Baltar revine alaturi de Caprica-Six, incheind circular povestea si se intoarce la radacinile sale de fermier, in vreme ce Sam-hibridul conduce flota spre Soare, cu gandul la Kara si intalnirea de pe lumea cealalta…

Desi putea sa aiba un final mai cizelat si mai putine episoade de umplutura, “Battlestar Galactica” merita sa fie inscris in lista serialelor mele preferate si cu siguranta voi reveni in lumea amiralului Adama atunci cand voi avea pofta de SF adevarat.

So say we all !

Ultimul hit – “Rain on Your Parade”. Mai recomand “Distant Dreamer“, “Warwick Avenue” sau “Stepping Stone“.

Nikita, această poetesă a României contemporane

Am intrat pe standard.ro să văd ce ştiri au mai apărut în secţiunea media, citeam un articol despre ascensiunea Antenei 1 în ultima lună, care a crescut cu vreo 0,6% în rating, lucru pus pe seama emisiunilor de un real bun gust şi valoare, gen “Te pui cu blondele”, “Test de fidelitate” sau “Acces direct”. Cel puţin asta susţinea PR-ul postului, Cristina Severin.
Şi în timp ce citeam şi restul clasamentului televiziunilor autohtone, îmi coboară ochii în colţul din stânga, pe o reclamă care sincer, m-a oripilat.

Nu ştiu de ce am fost mai şocat – de faptul că Nikita recită, sau de faptul că face reclamă la Dodge, o marcă respectabilă de altfel.
Bun, îmi zic, poate nu o fi vorba de compania Chrysler (din câte ţin minte ei au marca), intru pe site-ul concursului şi dau să mă uit la regulament. Într-adevăr, aşa e, concursul e organizat de Mercedes Benz România.
Ideea de a câştiga o maşină prin identificarea străzii pe care se află e simpatică, inedită, calificaţi-o cum vreţi, dar stau şi mă-ntreb, oare alăturarea Nikitei în campania publicitară ce spune despre brand ?